Cartea "OMUL şi MAŞINA" de Thomas Molnar, traducerea Manuel VALERIU

Cartea "OMUL şi MAŞINA" de Thomas Molnar, compusă din două părţi:

"Eu, Simah, prefectul Romei" şi "Omul şi maşina" - de Thomas Molnar

- în traducerea și prefața lui Manuel VALERIU - E-mail:  valeriu.manuel@yahoo.com 

 [Material publicat cu acordul traducătorului cărţii, D-nul Manuel Valeriu din Sibiu]*

_________________________________________________________________________________________________________

Thomas Molnar - "Eu, Simah, prefectul Romei", urmată de "Omul şi maşina", traducere din franceză de Manuel Valeriu 
Editura Logos, Bucureşti, 2013, ISBN 978-973-8131-81-1

"Un autor maghiar, catolic, tradiţionalist, format intelectual în cultura franceză, dar consacrat în SUA, ţara sa de refugiu, care a copilărit în Oradea interbelică (fără să adere la spiritul revizionist maghiar) şi a făcut rezistenţă antinazistă în Belgia ocupată (scăpat ca prin minune de execuţie în lagărul Buchenwald), autor al unei opere vaste – nu mai puţin de 44 de cărţi şi nenumărate articole –, dar mai degrabă marginalizat de cultura dominantă, acestea ar fi, telegrafic, reperele biografice ale lui Thomas Molnar (1921-2010). Prima traducere în limba română, pe care o datorăm profesorului Manuel Valeriu (un dascăl de cultură interbelică, un secol mai târziu) şi editurii bucureştene Logos, ne oferă o întâlnire cu unul dintre cei mai lucizi martori ai vremurilor noastre. O întâlnire întârziată, dar nu inoportună. Th. Molnar este preocupat, de fapt, de o singură temă, tema prin excelenţă a confruntării dintre cultura de inspiraţie creştină şi cea postcreştină: „răul modern” –ca să cităm titlul unui volumul al său de convorbiri – sau, poate mai precis, decadenţa modernă. Prin aceasta îl putem recunoaşte în proximitatea unor conservatori precum catolicii francezi: Joseph de Maistre, Charles Maurras, Georges Bernanos sau americanul Russell Kirk şi, în acelaşi timp, în galeria, mai heteroclită, a criticilor decadenţei, alături de Spengler, Heidegger, George Orwell, Marcel de Corte, Pierre Chaunu, Michel Henry sau Alexandr Zinoviev.

Volumul de faţă – considerat de autor „cartea de suflet”, ne informează traducătorul – conţine două eseuri, apărute iniţial în 1999, aparent heterogene. În primul, „Eu, Simah”, Th. Molnar se compară cu un martor al înfrângerii Imperiului Roman de către creştinism, pentru a surprinde o diferenţă majoră între declinurile pe care le trăiesc cei doi contra-temponani: în sec. al VI-lea creştinismul nu doar înlocuia, ci şi moştenea antichitatea greco-romană, ambele culturi recunoscând o „indestructibilitate a fondului natural al lucrurilor”. În schimb, în sec. al XX-lea, asistăm nu doar la o succesiune, ci la o dislocare culturală. Desacralizarea, tehnocratizarea, planificarea socială şi individuală se bazează pe ideologia de-naturării vieţii şi conduce la epuizarea energiilor vitale. Inventariind marile teme esenţiale ale civilizaţiei noastre („Franţa” – o metonimie a Europei „Biserica”, „Universitatea”, „Cultura”), Molnar schiţează tabloul simptomatologic a ceea ce consideră a fi cea de-a treia mare tranziţie culturală la scară istorică, cea de la sacru şi clasic la societatea-uzină, omul-robot şi universul-maşină (anterioarele fiind cea de la Atena la Roma şi cea de la Urbe la Ecclesia, în vremea lui Simah). În centrul acestei răsturnări stă fatala separare dintre cunoaştere şi valori, bazată pe prejudecata că „trebuie să existe o ruptură între judecată şi conduita morală, căci altfel judecata poartă viciul religiei, viciu transmis prin morala creştină” (p. 32). Eliberată de morala utilizată, de altfel, ca să ia locul religiei, noua civilizaţie nu mai recunoaşte decât imperativul unei libertăţii luciferice, promovate cu mijloacele politice cele mai puternice: „E vorba de mult mai mult decât de moravuri depravate. Lumea a mai văzut şi altele. Ceea ce este nou e lichidarea forţată, de Stat, dar deja mondială, a structurilor familiale, sociale […]. Familii de lesbiene cu dreptul de a adopta copii; culte orgasmice; jocuri sexuale la şcoala primară; interzicerea părinţilor de a-şi spune cuvântul atunci când fiica lor concepe, apoi avortează; secte satanice; scene de viol urmate de tortură şi de omor autorizate pe video de Curtea Supremă, în numele libertăţii de expresie” (p. 34) .

Molnar identifică în „aderarea la iluzii” esenţa oricărei ideologii – demonstraţia caracterului utopic şi anticreştin al ideologiilor moderne o face în volumul Utopia, the perennial heresy (1967) –, metoda intelectuală consacrată a establishment-ului politic modern. Rezultatul? „Omul, ficţiune goală”. De fapt, golită de telos-ul ei etern şi reumplută de teluricul prometeian.

Este rostul celui de-al doilea eseu, „Sufletul şi maşina” (în original), să completeze analiza acestei transformări. „Nu înţelegem absolut nimic din civilizaţia modernă dacă nu admitem mai întâi că ea este o conspiraţie universală împotriva oricărui fel de viaţă interioară”, afirma, deja la mijlocul veacului trecut, Bernanos (în La France contre les robots, citat în Nota asupra ediţiei, a traducătorului, p. 9). Molnar priveşte raportul dintre om şi tehnologie în contextul mai larg al masificării şi centralizării vieţii sociale, procese dialectice însoţite de stabilirea unui „sistem nervos global” într-o societate a supravegherii şi atotcontrolului. Or, libertatea atât de proclamată este la opusul mitizării sau mecanizării omului. Putem evita bascularea catastrofală între aceste extreme, când „instalarea tehnologiei în eul nostru individual şi colectiv” are deja o forţă ireversibilă? „Iată chiar dilema modernităţii”, consideră Molnar. „Dacă este confirmat că fiinţa umană e capabilă să absoarbă maşina şi funcţiile sale în forul său interior, să asimileze prin ţesătura epică şi morală ceea ce pare să îi fie cel mai îndepărtat şi cel mai ostil, teza acestei cărţi renunţă la pretenţiile sale” (p. 131-132). În cele din urmă, concluzia sa este negativă: „Maşina este respingerea a ceea ce omul e capabil prin propriile sale forţe şi cu ajutorul lui Dumnezeu.” (p. 146). Însă la o reflecţie  asupra acestei probleme vitale pentru supravieţuirea noastră sunt chemaţi cititorii înşişi, în special teologii. Acestora autorul le adresează un avertisment ce merită subliniat: „Teologii lumii noi aderă la aceleaşi programe – în privinţa «problemelor zilei» – ca şi ideologiile laice, agenţii de publicitate şi politicienii” (p. 30). Opera lui Thomas Molnar este un model de apărare a valorilor tradiţionale, fără păcatul capital al ideologizării."*

Conf. Dr. Sebastian Moldovan